Din acelasi motiv avem nevoie de credinta in Cel de Sus, adica, credinta intr-o intruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo" o noua fericire incomparabila cu cea din timpul vietii.
Astfel se ajunge la termenul de credinta, la sentimentul de credinta, la Rai si Iad, la bine si rau, fiind necesara o noua intoarcere in timp.

Oare popoarele antichitatii, crezand in zei, si in intruchipari ale aceluiasi intangibil Mare Anonim, in Campii Alizee si Tartar, si in acelasi bine si rau, nu faceau acelasi lucru pe care noi il facem acum? Nu isi ofereau oare singuri subfericiri legandu-se la ochi, neobligati de nimeni, si multumindu-se sa spuna ca mai au intotdeauna pe fragila Speranta? Şi crezand in Rai, Campii Alizee, Iad si Tartar, in Dumnezeu si zei nu ne-am oferit dintotdeauna o protectie inconstienta de nebunie?

Sau sunt fericiti doar copiii in naivitate si cei ce innebunesc realizand prezenta surogatului, ca purtandu-se copilareste, sa se simta fericiti? Mai suntem in masura a-i privii cu scarba pentru ca au clacat sau ar trebui sa ii privim cu invidie pentru ca sunt cei care si-au atins fericirea? Dar in legile ce duc spre fericire este interzisa invidia, deci nu, nu suntem in masura sa ii privim astfel pentru ca nici macar nu mai realizam scopul abandonarii lor in nebunie.

Nici macar din punct de vedere legislativ nu ni se ofera certitudinea posibilitatii de a atinge fericirea, ni se asigura doar dreptul de a ne cauta fericirea; crunta ironie. Ni se ofera ca speranta naframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodata. Dar ne vom simti fericiti. Sau facand pe ceilalti fericiti, chiar daca le oferim o fericire falsa, vina orbirii este inghitita de uitare?

Nu, nu este uitata pentru ca nici macar nu mai are ce sa fie uitat; timpul a rezolvat aceasta problema mutand-o in inconstient.

Sursa: Anunturi